Cercul vicios al convingerilor limitative
Ni se întâmplă adesea să ne criticăm aspru, să fim implacabili cu propria persoană în legătură cu greșelile pe care le facem sau, din contră, deși trăim niște experiențe dureroase, ne găsim tot soiul de justificări pentru a rămâne fix în același loc, în relație cu aceiași oameni.
În spatele acestor gânduri sunt de fapt niște convingeri pe care noi ni le-am creat, iar ele stau la baza comportamentelor noastre. Convingerile pe care noi le avem despre viață în general și despre noi înșine, în mod particular, dictează modul în care noi ne purtăm.
Aceste convingeri generează în fapt niște reacții în lanț: în primul rând, ele sunt în fapt niște gânduri care generează comportamentele noastre. Apoi, se aplică „legea atracției”: adică atragem în viața noastră ceea ce gândim. Mai exact, noi atragem oameni care ne oglindesc, care vin în viața noastră și rămân acolo pentru o lecție anume: ei oglindesc problemele noastre, rănile noastre, toate acele aspecte rămase nerezolvate în noi înșine, care ne fac să nu fim bine cu propria persoană, oglindesc prin comportamentul lor fix acele „bube” ale noastre, dacă le putem numi așa.
Toţi avem numeroase convingeri care ne împiedică să fim ceea ce vrem să fim cu adevărat. Cum putem ieși din acest cerc vicios? În primul rând, acceptând experienţa care ne-a cauzat o traumă, o rană emoțională, care a dus la crearea acestor convingeri limitative ale noastre, dar mai ales acceptându-ne pe noi înșine. Tocmai de aceea este atât de important să învățăm să ne cunoaştem şi să ne acceptăm pe noi înșine într-o măsură cât mai mare. Acest lucru ne ajută să trăim din ce în ce mai puţine experiențe dureroase. Depinde doar de noi însă dacă și când hotărâm să ne luăm viaţa în propriile mâini, pentru a deveni stăpâni pe propria existenţă și să începem procesul de vindecare al vechilor răni, care ne pot produce foarte mult rău.
De unde provin aceste răni emoționale?
Din copilărie, ba chiar după unii specialiști, ele se instalează încă din viața intrauterină când mama trăiește în simbioză cu copilul pe care îl poartă în pântece.
Autoarea cărții „Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine”, Lise Bourbeau, descrie cele patru etape pe care omul le parcurge în copilărie și cum se instalează fiecare dintre aceste 5 răni emoționale, precum și modul în care ele ne impactează viața.
Prima etapă prin care trece un copil este cea în care cunoaşte bucuria de a fi el însuşi. Apoi, în cea de-a doua etapă, copilul va cunoaşte durerea provocată de faptul că nu are dreptul de a acţiona mereu aşa. Urmează a treia etapă care presupune o perioadă de criză şi de revoltă din partea copilului. În a patra etapă, pentru a-şi micşora suferinţa, copilul se resemnează şi ajunge să-şi creeze o nouă personalitate pentru a deveni ceea ce vor ceilalţi să devină sau ce crede el că se așteaptă ceilalți să fie.
Adică, acesta începe să poarte o mască ce ține loc de mecanism de apărare împotriva suferinței. Cu alte cuvinte, noi rămânem blocați la vârsta la care s-a instalat o rană emoțională și ajungem la maturitate, iar ca adulți abordăm problemele din viața noastră asemenea unor copii, deoarece purtăm în noi copilul de altădată care, după caz s-a simțit respins, abandonat, umilit, trădat, neîndreptățit- acestea fiind și cele 5 răni emoționale despre care vom vorbi în continuare pe rând, reliefând și masca de protecție pe care ne-o punem în cazul fiecăreia dintre ele.
Majoritatea oamenilor poartă în interiorul lor mai multe răni, dar nu toate au acelaşi grad de durere și putem spune că doar una dintre acestea este predominantă.
Rănile emoționale
Rana de respingere presupune purtarea măștii fugarului. A respinge pe cineva înseamnă a-l înlătura, a nu vrea să îl ai lângă tine sau în viaţa ta. Respingerea este o rană foarte profundă, întrucât cel care suferă din cauza ei se simte respins în toată fiinţa lui şi mai ales în dreptul său de a exista.
Dintre cele cinci răni, este prima care se manifestă în viața unui om, pentru că apare foarte devreme – de exemplu, în cazul copilului nedorit, cel care vine pe lume ca urmare a unei sarcini accidentale. Un alt exemplu este cel al noului născut care nu are sexul dorit de părinţii săi. Se întâmplă adesea ca părintele să nu aibă intenţia de a-şi respinge copilul, dar acesta se simte respins în situații diverse, precum cea în urma unui reproş sau din cauza lipsei de răbdare sau a furiei unuia dintre părinţi.
Prima reacţie a unei persoane care se simte respinsă este aceea de a fugi. Fugarul este genul de copil care va trăi adesea în lumea lui imaginară, fiind de regulă un copil cuminte şi liniştit, ce nu creează probleme şi nu face mult zgomot. Reacţia mamei unui astfel de copil este adesea aceea de a-l supraproteja, iar pentru el, a fi iubit devine prin urmare „a fi sufocat”. Mai târziu, reacţia lui va fi de a respinge sau de a fugi când îl va iubi cineva, pentru că îi va fi din nou teamă de a nu fi sufocat. Un copil supraprotejat se simte respins deoarece nu este acceptat pentru ceea ce este el. Simte că ceilalţi vor să facă şi să gândească totul în locul lui.
Persoanele care au rana respingerii caută singurătatea și au în general foarte puţini prieteni la şcoală, iar mai târziu la serviciu. Convingerea lor este că trebuie să treacă printr-o mulţime de situaţii neplăcute, ca şi cum nu ar avea dreptul să riposteze. Devin din ce în ce mai singure şi astfel, îşi găsesc un motiv pentru a se simţi respinse, vor atrage în viața lor oameni care sub o formă sau alta îi vor respinge.
Fugarul are tendința de a căuta perfecţiunea în tot ceea ce face, deoarece crede că, dacă face o greşeală, va fi judecat, adică va fi respins, iar căutarea perfecţiunii poate deveni o obsesie pentru acesta. Deseori, confundă a fi cu a face.
Rana de abandon aduce cu sine masca dependentului. A abandona pe cineva înseamnă a-l părăsi, a-l lăsa deoparte, a nu vrea să te ocupi de el.
Un copil se poate simţi abandonat dacă mama lui devine foarte ocupată cu un alt copil nou-născut sau dacă părinţii lucrează în fiecare zi, lipsesc mult de acasă şi petrec foarte puţin timp cu el ori când părinţii îl lasă în grija altcuiva, chiar și doar în timpul vacanţelor sau chiar dacă acea persoană este bunica.
Dependentul este cel mai predispus să devină o victimă, adică o persoană care îşi creează tot soiul de dificultăţi în viaţă și mai ales probleme de sănătate pentru a atrage atenţia. Are convingerea că, dacă nu reuşeşte să atragă atenţia celuilalt, nu va putea conta pe acea persoană. Este o persoană care dramatizează mult lucrurile, cel mai mic incident poate lua proporţii imense. Dacă, de exemplu, partenerul unei astfel de persoane nu o sună pentru a o anunţa că întârzie, se va gândi la ce este mai rău şi nu va înţelege de ce celălalt o face să sufere atât de mult nespunându-i la timp.
De asemenea, dependentului îi place să joace des rolul salvatorului, fie își va asuma rolul părintelui faţă de fraţii şi surorile lui, fie va încerca să salveze pe cineva pe care-l iubeşte și care se află în dificultate.
Dependentul cunoaște adesea urcuşuri şi coborâşuri privind starea sa emoțională, astfel că o anumită perioadă este fericit şi totul merge bine şi brusc se simte nefericit şi trist. Se întreabă de ce, fiindcă foarte des, acest gen de situaţie se întâmplă fără niciun motiv aparent. Căutând mai bine, ar putea să-şi descopere teama de singurătate, care este de altfel și cea mai mare frică a sa.
O persoană dependentă poate părea leneşă, deoarece nu îi place să facă activităţi sau muncă fizică singură. Aceasta cere deseori sfaturi deoarece nu se crede capabilă să reuşească de una singură, dar asta nu înseamnă neapărat că va asculta sugestiile primite, ci va face ceea ce vrea, fiindcă ceea ce căuta ea nu era neapărat ajutor, cât susţinere.
Se crede despre dependent că îi place suferinţa, deoarece tolerează anumite situaţii limită, deşi nu recunoaşte acest lucru. De exemplu, o femeie care îndură violența domestică. Suferinţa la ideea de a-şi părăsi partenerul este mai mare decât aceea de a îndura ceea ce trăieşte. Persoana dependentă este cea care are cea mai mare capacitate de a nu vedea problemele din cuplu și preferă să creadă că totul merge bine din teamă de a nu fi abandonată. Dependentul este genul de persoană care plânge uşor, mai ales când vorbeşte de problemele sau de încercările sale.
Rana de umilire presupune purtarea măștii masochistului. Umilirea este sinonimă cu ofensă, ruşine, jignire, vexare, lezare.
Această rană începe să fie simţită în situații precum cea unuia dintre părinţi îi este ruşine cu copilul său ori acestuia îi este teamă că părintelui îi va fi ruşine cu el dacă este murdar sau dacă face o năzdrăvenie (mai ales în public sau în faţa familiei), când este prost îmbrăcat, etc. De exemplu, un părinte îşi ceartă copilul care a ieşit să se joace în noroi, cu hăinuţele curate exact înainte de sosirea invitaţilor. Dacă părinţii vor povesti incidentul în faţa invitaţilor, umilirea copilului va atinge cote maxime, iar copilul poate chiar să creadă că îşi dezgustă părinţii.
Masochismul este comportamentul unei persoane care găseşte plăcere şi chiar satisfacţie în suferinţă, cu alte cuvinte acea persoană caută durerea şi umilirea și face în aşa fel încât să-i fie rău sau să se pedepsească înainte să facă altcineva acest lucru.
Masochistul vrea să pară puternic şi devine foarte performant, astfel ia asupra sa multe responsabilităţi. De fiecare dată când masochistul pare să vrea să facă totul pentru ceilalţi, el îşi doreşte, în realitate, să îşi creeze constrângeri şi obligaţii. Și deși simte rareori că îi sunt recunoscute eforturile pentru tot ceea ce face, își va menține comportamentul. De exemplu, multe femei masochiste spun că s-au săturat să fie servitoarele altora. Se plâng de acest lucru, dar continuă să facă la fel, deoarece nu-şi dau seama că în realitate ele îşi creează aceste constrângeri și în felul acesta, ele se simt utile, simt că servesc la ceva.
Persoana masochistă pare foarte controlantă, dar acest control vine din teama de a nu-i fi ruşine de apropiaţii săi ori de ea însăşi. De exemplu, mama de tipul masochist va controla felul în care arată copiii săi şi chiar partenerul ei; este acel gen de mamă care vrea să aibă copii foarte curaţi, încă de când sunt foarte mici, iar dacă nu reuşeşte, îi va fi ruşine de ea însăşi, în calitate de mamă.
Masochistul, fie că este bărbat sau femeie, va face orice îi stă în putință pentru ca mamei sale să nu-i fie ruşine cu el. Mama are astfel un rol important în viaţa sa, însă nu tocmai unul pozitiv.
Masochistului îi este greu să îşi exprime adevăratele nevoi şi ceea ce simte cu adevărat, deoarece încă de la o vârstă fragedă, nu îndrăzneşte să vorbească despre asta din teama de a nu îi fi ruşine sau de a face pe altcineva să se simtă jignit. El face orice pentru a fi util, iar cea mai mică critică făcută la adresa lui îl face să se simtă umilit şi neînsemnat. El oricum se vede ca fiind mult mai mic, mai puţin important decât este în realitate.
Un lucru foarte important pentru masochist este libertatea, culmea! A fi liber înseamnă pentru el să nu aibă de dat socoteală nimănui, să nu fie controlat de nimeni şi să facă ceea ce vrea când vrea, dar își asumă atât de multe angajamente și responsabilități, încât își îngrădește singur libertatea de a acționa.
Rana de trădare vine la pachet cu masca dominatorului. A trăda înseamnă a înceta să mai fii fidel faţă de cineva, de o cauză, a abandona sau a da în vileag pe cineva.
Este normal ca, încă de la naştere, copilul să fuzioneze cu mama lui şi să aibă o mare nevoie de atenţia ei şi de îngrijirile ei. În cazul în care mama va continua totuşi să se ocupe de treburile ei zilnice şi să aibă grijă şi de ceilalţi membri ai familiei, aşa cum făcea de fapt înainte să vină bebeluşul, copilul se va simți trădat. Mai târziu, el se simte trădat de părintele său de fiecare dată când acesta nu îşi respectă o promisiune, când îi trădează încrederea sub o formă sau alta.
Ataşamentul dominatorilor faţă de părintele de sex opus este mult prea mare, lucru care le va afecta relaţiile afective şi sexuale, la vârsta adultă. Vor avea mereu tendinţa de a-l compara pe partenerul lor cu părintele de sex opus, sau vor avea nenumărate aşteptări din partea partenerului lor legate de ceea ce nu au primit din partea părintelui de sex opus.
Dacă este conştient că a trădat angajamentul luat față de cineva, de exemplu prin nerespectarea unei promisiuni, va găsi tot felul de scuze şi poate adesea să recurgă la minciună pentru a ieşi din acea situaţie. Dominatorul controlează pentru a fi atent la respectarea propriilor angajamente, pentru a fi fidel şi responsabil sau pentru a se asigura că ceilalţi îşi respectă promisiunile. Este foarte exigent cu el însuşi și va face tot ce îi stă în putinţă pentru a fi o persoană responsabilă, puternică, specială şi importantă.
Dominatorul este cel care are cele mai multe aşteptări de la ceilalţi, deoarece îi place să prevadă totul şi astfel să controleze. El are o personalitate foarte puternică și își afirmă cu tărie convingerile, așteptându-se ca şi ceilalţi să adere la acestea. Îşi formează foarte repede o părere despre cineva sau despre o situaţie şi este convins că are dreptate. Acesta are un ritm rapid în tot ce face şi are dificultăţi atunci când cuiva îi ia prea mult timp pentru a explica sau povesti ceva, nu are deloc răbdare cu cei care sunt mai lenţi. El are cel mai des oscilaţii de dispoziţie. Acum poate fi plin de iubire şi atenţie, iar în secunda următoare, poate să se înfurie din cauza unui detaliu nesemnificativ. Cei din jurul lui nu ştiu cum să se poarte cu el.
Din lipsă de încredere, dominatorul face aproape totul singur, iar dacă nu, oricum va avea grijă să supravegheze ce fac cei care îl ajută. Nu vrea să îşi arate vulnerabilitatea de teamă ca cineva să nu o descopere şi să profite. Îi place să se arate ca fiind curajos şi puternic și în general, face doar ce şi cum vrea el.
Rana de nedreptate aduce cu sine masca rigidului. Nedreptatea este definită ca o lipsă de echitate, de imparţialitate, de integritate. O persoană care suferă de nedreptate nu se simte apreciată la justa ei valoare, nu se simte respectată sau nu crede că primeşte ceea ce merită.
Rana se instalează ca urmare a faptului că unui copil i se pare nedrept să nu poată să-şi dezvolte individualitatea, să nu poată să se exprime şi să fie el însuşi, mai ales când are parte de părinți autoritari, care îl critică în mod frecvent, sunt severi sau intoleranţi și îi cer să se conformeze în permanență.
Persoanele rigide sunt în realitate foarte sensibile, dar îşi dezvoltă capacitatea de a disimula şi de a nu o arăta celorlalţi. Rigidul devine un perfecţionist și va încerca să fie mereu corect. Crede că, dacă ceea ce face sau spune este perfect, acel lucru va fi automat şi corect.
Cel care suferă de nedreptate este mai înclinat să simtă invidie pentru cei care au mai mult decât el şi care, în opinia lui, nu merită, cum totodată poate fi convins că ceilalţi îl invidiază când el are mai mult decât ei.
Încă din copilărie, rigidul îşi dă seama că este apreciat mai mult pentru ceea ce face decât pentru ceea ce este. Este genul de persoană foarte optimistă, adeseori prea optimistă putem spune, crezând că situaţiile dificile se pot rezolva repede și ușor dacă nu îți faci prea multe griji. Nu cere ajutor decât în ultimul moment.
Meritul este foarte important pentru un rigid şi face referire la faptul că trebuie să obţii o recompensă numai în urma unei performanţe realizate cu greu, cu eforturi susținute. În opinia lui, trebuie să fii extraordinar pentru a merita o recompensă. Nu realizează că în primul rând este incorect faţă de el însuşi, deoarece cere mult prea mult de la el, își dorește să rezolve lucrurile imediat și astfel, nu îşi acordă timp pentru a simţi ce se întâmplă, nu își acordă dreptul de a fi uman şi de a avea în continuare lucruri de rezolvat.
Persoanei rigide îi place ca totul să fie foarte bine ordonat, deoarece îi displace să fie nevoită să caute ceva. Rigidul trăieşte adesea un stres, deoarece îşi impune perfecţiunea în orice și prezintă dificultate în a se simţi bine, în a se relaxa, fără să se simtă apoi vinovat. Are tendinţa de a se compara cu cei pe care îi consideră mai buni decât el şi mai ales, „mai perfecţi" decât el și caută perfecțiunea în tot ce face, lucru imposibil de realizat, de altfel.
În concluzie
Vindecarea acestor răni este un proces care necesită timp, multă voință și energie, precum și multă deschidere. Eu, personal, nu pot afirma că dețin vreo poțiune magică de genul: „scapă în 3 zile de tot ce îți face rău” și nici varianta „închide ochii și pune-ți o dorință” nu va funcționa...
Cu ce pot veni în sprijinul tuturor celor care vor să își vindece rănile trecutului pentru a putea evolua, deoarece despre evoluție este vorba în dezvoltare personală, este să abordăm toate aceste aspecte pas cu pas.
Am creat cursul „Relația cu Sine” pentru a porni la drum cu o fundație solidă în ceea ce privește autocunoașterea, capacitatea de acceptare și iertare față de propria persoană și atât de importanta iubire de sine, care nu este un concept abstract, este o realitate care schimbă în profunzime ființa noastră.
Apoi, recomand 6 săptămâni de lucru intens (+ o ședință de follow up), în care să rescrii povestea vieții tale, la propriu și la figurat. Programul „Terapie prin Povești”, căci despre el este vorba, reprezintă un instrument util în schimbarea paradigmei, în acceptarea trecutului, repoziționarea ta în relațiile cu ceilalți și schimbarea viziunii asupra prezentului și viitorului. Cu alte cuvinte, o transformare profundă a convingerilor limitative care nu ne permit să fim ceea ce vrem să fim cu adevărat.
O călătorie către Starea de Bine îți propun💓Lasă-mi un mesaj și te voi contacta pentru a discuta pe îndelete.
PS: Dacă vrei să vizionezi această „pilulă motivațională”, abonează-te la canalul meu de YouTube sau urmărește pagina de Facebook unde vei găsi materiale video pe această temă și nu numai!