În coaching, răspunsul la probleme se află întotdeauna la client, în individ. Sunt mult mai multe şanse ca oamenii să urmărească până la capăt răspunsurile şi soluţiile pe care ei înșiși le-au stabilit şi, de asemenea, clientul devine mai creativ în viitor, mai puţin dependent de ajutor extern şi mai încrezător în abilitatea sa interioară de a rezolva orice provocare cu care se confruntă.

​

Este important să clarificăm că nu este vorba de consiliere psihologică sau psihoterapie și nici nu se referă la mentorat sau la training.

Diferența față de primele două este că acelea se raportează în special la trecutul clientului, așadar sunt reactive, și în cadrul lor se pot trata inclusiv tulburări mentale, psiho-afective sau anxioase, în timp ce coachingul este orientat către prezent și viitor, trecutul este explorat doar pentru a oferi context provocărilor actuale. Coachingul este în cea mai mare parte proactiv și se adresează exclusiv persoanelor sănătoase din punct de vedere psihic.

​

Prin comparație cu mentoratul sau trainingul, coachingul se deosebește în primul rând prin faptul că este cu precădere non-directiv, are la bază ghidarea clientului cu scopul ca acesta să își exploreze cunoștințele deja existente în căutarea soluției optime pentru un anumit aspect din viața sa, în timp ce un mentor sau un trainer transferă o serie de cunoștințe noi cu scopul de a facilita crearea de noi competențe, dând indicații clare și astfel, fiind mai mult sau mai puțin directiv, după caz. Un mentor îşi împărtășește propria experienţă, iar în coaching, împărtăşirea propriei experienţe este cel mult un caz extrem şi doar cu permisiunea clientului, dacă asta îl va ajuta să se îndrepte către ceea ce vrea să obţină, preferându-se totuși explorarea prin întrebări structurate, deschise şi bazate pe curiozitate, astfel încât să se găsească cât mai multe opţiuni pentru o anumită soluţie care este generată de către client.