Caută

Să fie invidia un sport național?

Actualizată în: 12 iul. 2020


Invidia pe rețelele de socializare

Invidia, de când cu Facebook-ul, a devenit un subiect tare interesant pentru mine. Eu propun să mai fie adăugat un buton la reacții, fie inimă neagră 🖤, fie o față verde eventual și cu spume la gură! 🤢 Adică, atunci când vedem o postare care ne umple de invidie, să apăsăm butonul și să o exteriorizăm că toate emoțiile astea negative, rămase neexteriorizate, ne macină groaznic și ne pot îmbolnăvi!🤕 Glumesc acum (oarecum...).


Citeam deunăzi pe blogu' lui Otravă cum că e boală națională asta cu invidia. Am mai citit și părerea unei doamne, pe un grup de dezvoltare personală, care s-a mutat în S.U.A. de ceva ani și care a fost „șocată” de cultura și civilizația lor, ca să o numim generic așa, mai exact a rămas mută de uimire când vecini sau persoane necunoscute, în lift sau pe stradă, femei sau bărbați de vârste diferite, o complimentau pe ea (omul, femeia) și plecau mai departe. Adică îi spuneau că ESTE frumoasă (nu că are o rochie frumoasă), că ESTE o mamă implicată, că ESTE atentă cu cineva anume, etc. Constata ea că a primit în câțiva ani atâtea complimente, dar mai ales complimente cu focus pe cum ESTE ea, nu ce poartă, ce are sau ce vorbește, cât nu primise în toată viața trăită până atunci în România. Eu doar relatez ce am citit 🙂.


Și tot Facebook ăsta îmi aduce în prim plan, zilnic, postări despre invidie și despre cum sunt afectate persoanele din lista mea de acest subiect, gen: prieteni care au uneltit împotriva lor din invidie, cum îi bârfesc vecinii din invidie, cum au lansat o afacere sau au un vis măreț dar nu au susținerea celor din jur din invidie, cum nu pot fi autentici pentru că sunt luați în colimator din invidie, și multe altele... din invidie! Acum nu știu cum arată la tine Facebook-ul: doar cu postări despre mâncarea de la prânz și despre cum, de fapt, COVID nu există? Mda, ce să zic, eu nu te invidiez nici pentru asta😄.


Bun, păi treaba asta cu invidia și „să moară dușmanii” am început să o analizez și eu, cum se manifestă ea în viața mea și iată ce am constatat, mergând pe firul celor de mai sus:


1. Prieteni care au uneltit împotriva mea

Eu am numărat fix 1! Se întâmpla prin liceu când una dintre cele mai bune prietene s-a supărat rău pe mine pentru că aveam opinii diferite pe un subiect sensibil și vreo 4 ani, din când în când, își mai amintea ba să dea „din casă” ce bârfisem și noi ca fetele (mai să îmi iau bătaie de la o tipă din liceu pentru chestia asta), ba să dezvăluie detalii personale, ba să mă lase cu ochii în soare când am apelat la ea să mă ajute cu ceva, iar ea chiar să se amuze de „țeapa dată”.


Ei bine, de atunci mi-a trecut jumătate de viață și eu tot nu am înțeles de ce a ales să se poarte așa cu mine. Am aplicat oricum minimalismul în relația cu ea, după cum povesteam în articolul anterior, însă eu în continuare țin pentru mine detaliile intime pe care ea mi le-a încredințat, nu pentru că sunt „fată bună”, ci pentru că ce a făcut ea în legătură cu mine vorbește despre ea, nu despre mine! Eu sunt discretă de când mă știu, confidentă de încredere pentru apropiați (și nu numai), așa rămân și pe mai departe, indiferent de cum înțeleg cei din jurul meu lucrurile!


2. Vecinii (sau colegii) mă bârfesc

Probabil că da, mă bârfesc, nu știu sigur că nu mă preocupă, ca să fiu sinceră...

Am avut parte de conflicte la muncă izvorâte din supărarea unui coleg (chiar a mai multor colegi) pentru că fusesem eu promovată sau mi se încredințase mie o anumită responsabilitate, iar ei au înțeles că este necesar „să mă sape" ca să se pună pe ei într-o lumină favorabilă și să mă discrediteze pe mine. Nu le-a ieșit nici una, nici alta, dar mărturisesc că m-am consumat groaznic de tare la acea vreme! Nu cred că m-am victimizat, dar pur și simplu mă afecta extrem de tare că au decis să se poziționeze împotriva mea din motivele astea.


Eu nu îmi amintesc să fi făcut cuiva un rău intenționat „ca să-i arăt eu lui!”, adică să îi arăt ce? Că eu sufăr de neputința mea și că dacă îi dau lui în cap mă face să mă simt mai puțin neputincioasă? Din nou, eu nu sunt „fată bună”, am făcut și eu relele mele desigur, dar nu au fost cu scopul de a „mă răzbuna”, asta cu răzbunarea pentru mine este desprinsă din telenovele sau din mafia siciliană!


Am făcut „de-ale rele” atunci când am considerat că îmi fac mie un bine, pentru că nu sunt altruistă și nu obișnuiesc să renunț la binele meu pentru binele altora. Acum, dacă binele meu este un moft și aș risca să fac un rău vădit cuiva, evident că nu mă lasă conștiința și renunț eu, dar nu de altruistă, ci din alte convingeri morale (și creștine) pe care le mai am.


Mă afectează în continuare dacă oameni apropiați mie, de exemplu, colegii care nu îți sunt neapărat prieteni, dar sunt persoane apropiate pentru că petreci zilnic în jur de 8 ore cu ei, ar face afirmații neplăcute la adresa mea, m-ar bârfi sau cum altfel aș putea numi acest comportament. Asta pentru că îmi doresc să am relații cordiale cu ei și să putem colabora fructuos. Cu siguranță, i-aș aborda cât se poate de asertiv ca să lămuresc lucrurile. Dacă atitudinea ar persista, ar intra în ceea ce numesc eu „selecție naturală”, adică se înscriu pe lista celor care nu mă plac și asta e, că nici eu nu plac toți oamenii pe care îi cunosc, este absolut firesc ca nici alții (sau chiar aceiași) să nu mă placă pe mine!


Desigur, îmi plac lucrurile transparente, ci nu genul în față e totul cool și, când mă întorc cu spatele, primesc dislike, dar spune-mi sincer: ție cât timp îți ia să descoperi asta la ceilalți? Eu, de regulă, îi detectez repede și îi iau ca atare, nu încerc să schimb ceva, că nu am ce. Iau suficientă distanță cât să nu mă mai afecteze și relaționăm minim, atât cât este necesar!


Îți fac o confesiune: chiar în prezent am parte de o colegă care este foarte prietenoasă în relația cu mine și care, atunci când i-am dat „add pe Facebook”, ce crezi că a făcut? M-a blocat! 🤣🤣 Everything is cool!


3. Am lansat de curând (mai mult un vis decât) o afacere

Evident că nu am sprijinul tuturor! Prima care a fost împotrivă a fost mama: „ce bani câștigi tu din asta?!” mi-a zis, concluzionând că dacă nu câștig imediat, „vezi-ți de treabă”! Invidie să fie?...😅

Am o prietenă apropiată care a dezvoltat de-a lungul timpului o animozitate față de tot ce înseamnă „motivațional", training sau dezvoltare personală și culmea! lucrează în resurse umane😄. Aș saluta-o pe această cale, dar nu mă urmărește profesional, pentru că nici măcar prietenia noastră nu a făcut-o să se dezică, iar ea nu dă like postărilor de acest gen. Nu mă susține în felul ăsta, este adevărat, dar nu din invidie cu siguranță, ci din convingeri personale și, în cel mai rău caz, din lipsă de empatie, dar tot prietenă dragă îmi rămâne!😉


Am și pe cineva în listă care m-a felicitat în privat pentru ce fac și mi-a urat succes, dar nu mă urmărește, deci nu știe ce fac și nu prea ar avea cum să aprecieze, de ce mă mai felicită? Habar nu am! Crezi că e invidie? Eu nu știu ce este exact, dar știu că noi, oamenii, suntem diferiți, gândim și acționăm diferit, iar dacă această persoană acționează contrar așteptărilor mele (adică diferit de ce aș fi făcut eu), NU înseamnă că mă invidiază, înseamnă că așa consideră ea că trebuie să acționeze. Punct.


4. Să nu fiu autentică pentru că sunt luată în colimator

Eu am îmbrățișat autenticitatea ca parte din starea de bine, iar aceste subiecte le-am dezvoltat în articole anterioare. Ce mai pot adăuga este că a fi tu însuți fix asta înseamnă: să fii tu fără „acordul" cuiva!


5. Invidia ca „sport național” sau boală națională"

Am lăsat-o la final, ca fiind atotcuprinzătoare: eu nu zic că nu există invidie, că oamenii nu și-o manifestă zilnic, că această invidie nu acționează ca un vierme: discret, pe dinăuntru, până când strică tot conținutul! Dincolo de predispoziția unor persoane în baza temperamentului (de fapt, este predispoziția pentru insecuritate care este o cauză a invidiei sau predispoziție pentru anxietate), vorbim despre o „răspândire” la nivel național a acestei emoții în baza educației, în baza culturii din care provenim („să moară și capra vecinului"), convingerea moștenită din strămoși că trebuie să „dăm bine”în fața celorlalți (cum zicea bunica mea, Dumnezeu să o odihnească: „ce zice lumea dacă...”) și competiția cu ceilalți de a „da cât mai bine", pentru că am crescut raportându-ne la alții, am fost educați să fim vigilenți că „dacă unul e mai bun decât tine, îți fură pâinea”.


În loc de concluzie...

Și eu provin din aceeași cultură, am avut parte de aceeași educație, dar nu îmi amintesc când exact și cum am priceput că invidia este o emoție pe cât de firească, pe atât de distructivă dacă te lași condus de ea și acționezi sub imperiul impulsului!


Am avut momente dificile în viața profesională și în viața personală, iar în timpul ăsta cineva posta pe o rețea că a început un nou job sau că a fost promovat, altcineva că s-a îndrăgostit de cel mai bun om de pe Pământ, altul că are parte de cei mai înțelegători părinți din Univers sau alta că este în al nouălea cer pentru că așteaptă un bebe. Eu, în acele momente, nu experimentam niciunul dintre aceste motive de fericire, eram tristă pentru mine, dar în raport cu cei care postau: eram fie indiferentă că abia dacă îi știam din vedere, fie bucuroasă pentru ei că îmi sunt oameni dragi, iar fericirea lor nu poate decât să mă bucure!


Reușita lor am ales să o văd ca pe o sursă de inspirație, ceva din care pot învăța să aplic și eu pentru a reuși. Iar dacă mie nu mi-a reușit din prima, și lor da, tot nu avea legătură cu ei, ci cu mine, deci la ce să îmi folosească invidia? Am ales să merg mai în profunzime ca să înțeleg ce puteam face eu mai bine sau diferit ca să reușesc!


"Să facem să fie bine ca să nu fie rău", vorba regelui

Ce vreau să zic este că independent de motivele pe care le au alții să acționeze într-un fel sau altul în relația cu tine, inclusiv invidia ori mai ales ea, tu poți schimba doar felul în care te raportezi la ei, în niciun caz nu îi vei putea schimba pe ei!


Privește la tine „în curte” și vezi acolo ce poți face. De exemplu, te poți educa singur: lasă deoparte tot ce ai auzit până acum despre invidie și răspunde-ți sincer: de ce simt asta? Cu ce mă ajută? Cum pot fi în sprijinul meu: invidiind ce fac sau sunt alții ori concentrându-mă pe ce pot face eu, inspirându-mă din succesul lor? Doar tu poți schimba asta la tine însuți și astfel, vei vedea lucrurile complet diferit în raport cu ceilalți! That's a promise!🙂


Încearcă o dată, de două, de nouă ori sau de 100, nu contează numărul! Tu identifică această emoție atunci când te cuprinde, analizeaz-o, accept-o, nu te lupta cu ea, adică nu o nega că asta nu ajută, iar apoi lucrează cu tine pornind de acolo. Dacă simți că ai nevoie de suport la început, până deprinzi acest nou obicei, îți reamintesc că eu sunt doar la un click distanță!


Nu ne-am născut invidioși și, cum îmi zicea tatăl meu foarte des, „orice învăț are și dezvăț”, așa că îți garantez că poți învăța să gestionezi această emoție în cel mai productiv mod cu putință, transformând-o în sursă de motivație!


111 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate