Caută

Eliberarea din cușcă (II)

Actualizată în: 22 iun. 2020


Dacă mă întrebai acum 5-6-7 ani ce cred eu despre autenticitate, aș fi răspuns confuz că este ceva ce ține de unicitate, că este o chestie de lifestyle, fashionistă, în general legată de aparențe sau că este despre modul de a vorbi, de a te prezenta, că este un trend mai degrabă.

Acum, văd lucrurile complet diferit! Percep autenticitatea foarte simplu: a fi eu însămi și atât. Ehe, dar până să ajung în punctul ăsta, nu a fost deloc simplu, însă asta este partea cea mai frumoasă când reușești să ai rezultate după lungi provocări sau dificultăți serioase; abia atunci ai cea mai mare satisfacție și apreciezi maxim ce ai obținut (cu sudoarea frunții).

Autenticitatea a devenit parte din mine când am învățat să mă accept așa cum sunt: imperfectă și totuși frumoasă, inteligentă și bună; cu nevoi și dorințe la fel de importante ca și a celor din viața mea; cu perioade de confuzie și de slăbiciune, dar și de strălucire; cu greșeli și cu reușite; capricioasă dar și determinată; delăsătoare dar cel mai adesea ambițioasă; cu reacții întârziate însă și proactivă; cu regrete sau de neînduplecat; neatentă dar și empatică- pe scurt, cu plusuri și minusuri ca absolut orice ființă omenească, unică desigur în felul meu.

Am acceptat într-un final că nu pot fi pe placul tuturor, că este un non-sens să cauți mereu să îi mulțumești pe cei din jur, că viața mea este despre mine și abia apoi despre cei care intră în ea (și pot ieși oricând).

Am deschis porțile autenticității abia când am înțeles cu adevărat că atât eu, cât și cei din viața mea, avem voie să greșim, că este firesc, că nu înseamnă că suntem defecți, cum nu înseamnă că ne complăcem și că nu ne vom mai dori mai mult de la noi, ci doar că a nu fi perfect este normalul. Ba mai mult: ce înseamnă perfect pentru mine nu este și pentru tine; este perfect normal și asta, pentru că fiecare dintre noi percepe realitatea în felul său, iar percepția noastră asupra lumii este subiectivă, oricât de obiectivi am tinde să credem că suntem.

Dacă analizăm un pic conceptul de percepție, în accepția ei psihologică, ea este un proces prin care acumulăm și interpretăm informații din exterior. Altfel spus, în realitatea înconjurătoare există niște stimuli (exemplu: obiecte, evenimente) pe care noi îi recepționăm, îi selectăm, îi organizăm și îi interpretăm, iar în funcție de asta acționăm. Dar există o mulțime de factori care ne fac să interpretăm același eveniment în mod diferit, de exemplu: cu toate că și tu și eu am participat acolo, atenția, motivația fiecăruia, poziția fizică (unghiul din care am privit lucrurile), similaritatea, experiențe din trecut, cunoștințele proprii, anturajul, educația, cultura din care provenim, și altele pot influența decisiv modul în care noi percepem realitatea. Și atunci, ne mai întrebăm cine are dreptate într-o dispută?...


A fi tu însuți nu se referă la a fi tu în cea mai proastă variantă, la a scoate la suprafață tot ce e mai urât și mai rău din natura ființei tale, la a te purta iresponsabil și fără pic de respect față de cei din jur. Adică, pe bune? Chiar așa ești tu?... Cred cu tărie că în esență omul este bun și frumos, după cum afirma filosoful iluminist Jean-Jacques Rousseau „omul este bun de la natură, dar societatea este aceea care îl corupe”. Din punctul meu de vedere, educația sau lipsa unei educații potrivite face marea diferență pentru ca un om să poată discerne între bine și rău, iar în felul ăsta revin la crezul meu că educația este izvorul întregului bine în lume.

Întorcându-ne la oile noastre, a fi tu însuți înseamnă să fii tu fără măști, fără să încerci să faci lucruri doar pentru a-i mulțumi pe alții deși tu nu crezi în ele, nu le vezi rostul; se referă la faptul că atunci când te privești, la exterior sau pe interior, să vezi dincolo de punctele slabe si să nu te lași condus de acestea, să nu te lași copleșit de neajunsurile proprii, ghidat doar de frustrări și setat doar pe „eu nu pot", „eu niciodată...” sau pe aia cu aruncatul responsabilității în orice altă parte, dar nu la tine: „alții au avut noroc că au reușit ..., pe mine mă urmărește ghinionul". Alții au muncit pentru visul lor și nu s-au lăsat păgubași după primele obstacole, sau ghinioane dacă vrei să le numești așa. Știai că Thomas Edison, inventatorul becului, a avut în jur de 1.000 de încercări nereușite până să reușească? Nu a avut noroc: a avut un vis, a crezut în el, și-a dat voie să greșească atât cât a fost necesar până a reușit! Autentic, așa este?

Noi toți suntem un cumul de plusuri și minusuri, iar a fi noi înșine presupune existența ambelor, dar este alegerea noastră ce scoatem la suprafață din ceea ce suntem, ce dezvoltăm, cu ce defilăm în viață și unde vrem să ajungem. Să studiez medicina pentru că asta își doresc părinții nu este despre a fi eu însumi. Să nu studiez nimic, să nu am niciun job pentru că nu îmi place munca și mă pot ține părinții pe banii lor sau statul (pe banii altora), asta este despre a fi eu însumi, dar am ales să scot la suprafață doar punctele slabe, am ales „să le dezvolt" pe acelea, ci nu calitățile, ci nu ce este mai bun și mai frumos în mine. Este o alegere pentru care doar eu am responsabilitatea și tot eu voi suporta consecințele! Tu ce alegi să scoți la suprafață din tine?

Revenind la alegerea mea personală, ce eliberare este să fiu eu însămi, fără să mă mai gândesc că este nevoie să urmez un anumit tipar ca cineva să mă iubească, să mă aprecieze, să mă respecte, etc!

Louise Hay a subliniat un aspect pe care eu îl înțelesesem complet eronat până în acel moment, și anume faptul că îndemnul biblic „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți" presupune a te iubi mai întâi pe tine însuți, ca să îți poți iubi aproapele într-o manieră sănătoasă și frumoasă. Dacă eu cu mine însămi sunt extrem de critică, de dură, îmi observ doar defectele, greșelile, caut mereu noi și noi surse de validare din partea celorlalți, cum îmi pot iubi aproapele ca pe mine însămi? Doar criticând, punctând tot ce nu face bine, storcându-i întreaga energie... Este asta ce îmi doresc eu cu adevărat de la mine și de la relațiile cu cei dragi?

Mărturisesc că eu, abia după vârsta de 30 de ani și doar datorită consilierii, am învățat blândețea față de mine însămi, am reușit să sap adânc și să îmi înțeleg fricile, să îmi dau voie să fiu vulnerabilă, să mă accept așa cum sunt, în ideea că pot îmbunătăți absolut tot ce îmi doresc la mine fără să uit că eu sunt deja completă fix așa cum sunt.


Photo credit: Loredana Iuga

76 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate