Eliberarea din cușcă

Vreau să îți fac o confesiune: m-am eliberat din cușcă!... o cușcă proprie, mentală și de ordin emoțional, care mă ținea prizonieră în mine însămi și nu mă lăsa să ies la suprafață.

Cușca asta am construit-o încă din primii ani de viață, când precum copil descopeream ce mă înconjoară, dar mai ales descopeream relaționarea. Atunci, am învățat că iubirea este condiționată și că absolut tot ce primesc eu de la oamenii importanți din viața mea este pentru că dau la schimb ce vor ei. Am descoperit cum că eu sunt apreciată și că prezența mea în viața lor este condiționată dacă mănânc, dorm, vorbesc, mă mișc, mă îmbrac, mă joc, etc, cum și când vor ei, adulții din viața mea. A, și să nu uit de partea cea mai bună: dacă nu plâng! Am crescut cu ideea că mama se va întoarce la mine (eu fiind la bunici la țară) dacă sunt cuminte și nu mai plâng după ea!

Apoi, la școală fiind, am învățat că pot fi apreciată numai dacă am note bune, iar notele au devenit din ce în ce mai bune, însă nu era niciodată suficient, conta ba dacă mai luase și altcineva 10 în afară de mine, ba dacă nu luasem eu 10... luase totuși altcineva?, ba dacă eram singura din clasă care luase 10, fusese o întâmplare pentru că “oricum nota 10 este nota profesorului”.

Mai târziu, ca adult, mi-am format percepția că doar dacă sunt perfectă, fără de greșeală, pot fi iubită, apreciată, respectată, acceptată, etc. Și uite așa, pe la 30 de ani, m-am trezit cu o realitate proprie în care nu mă regăseam deloc, era despre ce voiau, credeau sau se așteptau alții de la mine, ci nu despre mine! Era despre cum ar fi bine să fiu, ci nu despre cum îmi este mie bine să fiu. Știi despre ce vorbesc?

Până în clasa a XII-a, m-am transformat în tocilara care învăța doar pentru note, care a renunțat să dea admitere la ce facultate își dorea pentru că o profesoară care i-a dat să traducă 2 texte a concluzionat în luna iunie că tocilara nu era pregătită pentru admiterea din iulie. Am vrut să renunț apoi la prima facultate după un an de studii, pentru că nu era ce îmi dorisem eu să fi urmat și o simțeam ca pe o povară (mă bucur că nu am făcut-o totuși pentru că ce am studiat în următorii ani de facultate chiar mi-a plăcut și o parte din informații mi-a fost de un real suport mai târziu la locul de muncă). Dar m-am apucat și de cea de-a doua facultate, ca să îmi urmez în cele din urmă visul de la acea vârstă: limbile străine.

Ca adult, m-am descurajat de sute și poate mii de ori când la serviciu sau în viața personală nu îmi ieșeau lucrurile cum mi-aș fi dorit eu, când primeam un feedback negativ care mă punea în propriii ochi în altă lumină, pentru că în permanență aveam nevoie de validare, aveam nevoie ca cineva din exterior să îmi spună că eu pot, știu, sunt, fac ce „trebuie”. Dacă îmi transmitea, direct sau indirect,