Eliberarea din cușcă

Vreau să îți fac o confesiune: m-am eliberat din cușcă!... o cușcă proprie, mentală și de ordin emoțional, care mă ținea prizonieră în mine însămi și nu mă lăsa să ies la suprafață.

Cușca asta am construit-o încă din primii ani de viață, când precum copil descopeream ce mă înconjoară, dar mai ales descopeream relaționarea. Atunci, am învățat că iubirea este condiționată și că absolut tot ce primesc eu de la oamenii importanți din viața mea este pentru că dau la schimb ce vor ei. Am descoperit cum că eu sunt apreciată și că prezența mea în viața lor este condiționată dacă mănânc, dorm, vorbesc, mă mișc, mă îmbrac, mă joc, etc, cum și când vor ei, adulții din viața mea. A, și să nu uit de partea cea mai bună: dacă nu plâng! Am crescut cu ideea că mama se va întoarce la mine (eu fiind la bunici la țară) dacă sunt cuminte și nu mai plâng după ea!

Apoi, la școală fiind, am învățat că pot fi apreciată numai dacă am note bune, iar notele au devenit din ce în ce mai bune, însă nu era niciodată suficient, conta ba dacă mai luase și altcineva 10 în afară de mine, ba dacă nu luasem eu 10... luase totuși altcineva?, ba dacă eram singura din clasă care luase 10, fusese o întâmplare pentru că “oricum nota 10 este nota profesorului”.

Mai târziu, ca adult, mi-am format percepția că doar dacă sunt perfectă, fără de greșeală, pot fi iubită, apreciată, respectată, acceptată, etc. Și uite așa, pe la 30 de ani, m-am trezit cu o realitate proprie în care nu mă regăseam deloc, era despre ce voiau, credeau sau se așteptau alții de la mine, ci nu despre mine! Era despre cum ar fi bine să fiu, ci nu despre cum îmi este mie bine să fiu. Știi despre ce vorbesc?

Până în clasa a XII-a, m-am transformat în tocilara care învăța doar pentru note, care a renunțat să dea admitere la ce facultate își dorea pentru că o profesoară care i-a dat să traducă 2 texte a concluzionat în luna iunie că tocilara nu era pregătită pentru admiterea din iulie. Am vrut să renunț apoi la prima facultate după un an de studii, pentru că nu era ce îmi dorisem eu să fi urmat și o simțeam ca pe o povară (mă bucur că nu am făcut-o totuși pentru că ce am studiat în următorii ani de facultate chiar mi-a plăcut și o parte din informații mi-a fost de un real suport mai târziu la locul de muncă). Dar m-am apucat și de cea de-a doua facultate, ca să îmi urmez în cele din urmă visul de la acea vârstă: limbile străine.

Ca adult, m-am descurajat de sute și poate mii de ori când la serviciu sau în viața personală nu îmi ieșeau lucrurile cum mi-aș fi dorit eu, când primeam un feedback negativ care mă punea în propriii ochi în altă lumină, pentru că în permanență aveam nevoie de validare, aveam nevoie ca cineva din exterior să îmi spună că eu pot, știu, sunt, fac ce „trebuie”. Dacă îmi transmitea, direct sau indirect, că nu mă ridic la nivelul așteptărilor sale, era gravă treaba... Era curios cum pe de-o parte, știam care îmi sunt valorile, credeam foarte mult în niște principii sănătoase bazate pe onestitate, echitate, empatie, conștientizam care îmi erau nevoile și prioritățile, dar toate acestea erau într-o luptă continuă cu ce așteptau alții de la mine. Când valorile, principiile, prioritățile mele coincideau cu așteptările celorlalți eram cea mai fericită, ca peștele în apă; când se aflau în contradicție... eram într-o luptă crâncenă cu mine însămi care mă seca de energie, mă frustra maxim, mă chinuia groaznic.

Uneori alegeam să fiu eu (când simțeam că altfel mi-ar fi fost zdruncinat sistemul de valori- să îmi urmez pasiunea pentru limbile străine, de exemplu); alteori, deseori, alegeam să fiu cum se așteptau (sau credeam eu că se așteaptă) alții și mergând pe același exemplu: să renunț inițial la admiterea la limbi străine.

Din exterior, eram privită adeseori ca fiind o tipă sigură de sine, ambițioasă, foarte rațională și mulțumită de propria persoană; ba chiar echilibrată și calmă! Pe interior, eram într-un dezechilibru constant, cu nervii întinși la maxim, mă lăsam afectată de tot ce venea din exterior și aveam mari probleme cu încrederea în sine.

Din fericire, am reușit să mă eliberez din acea cușcă și am descoperit autenticitatea în cele din urmă. 🙂

Cum s-a întâmplat asta? Ar putea suna prea simplu să răspund într-un cuvânt „consilierea”, când în spatele acestui cuvânt stă muuultă muncă. Munca acelor consilieri care m-au sprijinit în acest proces, dar mai ales munca mea cu propria persoană, cu propriul ego care sărea în apărarea mea ori de câte ori îmi permiteam să fiu vulnerabilă (și o mai face și acum, dar știu cum „să-i vorbesc”).

Consilierea a intrat în viața mea în niște momente foarte dificile pe care le trăiam în plan profesional, familial, dar mai ales personal. Poate dacă nu aș fi trecut prin experiențe care să mă zdruncine puternic, nu aș fi ieșit niciodată din acea cușcă ce îmi devenise în egală măsură un adăpost. Știți povestea broscuței?*** Ei, eu eram broscuța și cușca mea era apa în curs de fierbere. Mie mi-a fost necesară o pană de curent în viață ca să îmi oprească fierberea, însă nimeni nu ar trebui să aștepte asta, ci ar putea chiar să evite orice fel de pană în viață, dacă acționează la timp!

Consilierea m-a ajutat enorm să îmi fac curajul de a mă elibera, de a fi eu însămi fără frica de a fi respinsă de cei dragi dacă nu sunt perfectă, pentru că oricum nu eram perfectă și nici nu aș fi putut să fiu. Cu cât mă străduiam mai mult într-o direcție, neglijam ceva important din altă direcție; fericirea dintr-o parte nu echilibra niciodată nefericirea din cealaltă parte și mereu simțeam că oricât de mult sau de bine aș încerca să fac pe plac cuiva, nu este de ajuns pentru acel cineva la un moment dat, iar eu pe mine mă pierdeam iarăși și iarăși. Consilierea mi-a deschis mintea, m-a învățat să îmi deschid sufletul, m-a oprit din fuga nebună după mine sau fuga de mine; am descoperit instrumente utile, dar mai ales a scos la lumină resursele mele valoroase pe care să le fructific și să mă eliberez din cușca autoimpusă.

Nu este simplu, știu asta atât din propria experiență, cât și din experiența persoanelor cu care lucrez, cu care am stat de vorbă, pe care le-am văzut frământându-se, dar și evoluând. Însă te asigur că merită toate eforturile!

Acum simt că autenticitatea face realmente parte din ceea ce sunt și cum mă manifest în raport cu ceilalți. Iar despre autenticitate, îți propun să vorbim mai multe data viitoare. Până atunci, sunt dornică să împărtășești cu mine povestea ta: scrie-mi în privat sau direct aici, la comentarii, și spune-mi dacă în viața ta există o astfel de cușcă sau a existat cândva și cum ai reușit să te eliberezi. Aștept cu mare interes răspunsul tău!

*** Povestea broscuței este în realitate un experiment sțiințific realizat în laborator (experimentul Goltz), în urma căruia s-a concluzionat că dacă o broască este aruncată într-o oală cu apă fierbinte, ea va face eforturi sa sară imediat afară, însă dacă este pusă într-o oală cu apă rece la început, care apoi este încălzită treptat până în punctul de fierbere, nu va depune niciun efort să iasă și va termina prin a fi fiartă odată cu apa, deci va muri fără a avea vreo reacție de tip reflex măcar.